Survolaj
Prin anii 90, am auzit prima data de Survolaj. Era o trupa din Timisoara, formata din 4 tineri, care canta o combinatie de Led Zeppelin, The Doors, Mountain. Mi-a placut de la inceput soundul lor, pentru ca era cel al anilor 60-70, adica exact gusturile mele in materie de muzica. Versurile lor erau foarte interesante, iar imbracamintea imi amintea de perioada hippie. Am fost si la o gala a premiilor revistei Pop, Rock & Show, prin 1993, parca, unde au castigat un premiu. Survolaj este considerata pioniera blues-rockului psihedelic de la noi. In 1992 au scos primul LP, intitulat “Survolaj I”, apoi, in acelasi an, dupa evolutia la “Rock 92″, apar pe discul live “Rock 92 – fara restrictii” cu piesa “Cantecul ploaiei”. In 1994 apare al doilea LP, “Let me fly in your hair”, promovat si de Motu Pittis la “Pittis Show”. Din pacate, la scurt timp dupa asta, trupa se destrama. Spre fericirea mea (si cred ca si a altora), in anul 2007 Survolaj se reuneste, la 20 de ani de la infiintare, iar acum este in lucru al treilea album al trupei. Iata ce spunea Motu Pittis in 1992, in ziarul Cuvantul: “Una din replicile care m-a schimbat pe mine, poate si ca om, in orice caz ca artist, a fost cea spusa de domnul Ciulei la o repetitie cu “Lungul drum al zilei catre noapte” de Eugene O’Neill, intr-un anumit moment cand trebuia sa arat ca personajul meu este bolnav de tuberculoza. Dl. Ciulei mi-a spus din sala: “Motule, nu face! Fii!”. Nu era nimic nou. Lucrul asta a fost spus intotdeauna in toate cartile de teorie teatrala, in Stanislavski, chiar si in Shakespeare. Imi fusese spus de nenumarate ori, dar atunci a venit exact la momentul potrivit, eram exact in situatia din Zen cand acumulasem multe lucruri in mine, iar aceasta replica simpla a ordonat tot ce aveam. A fost spusa la momentul potrivit si atunci am inteles. Totul. “Motule, nu face! Fii!”. 
Trec acum in muzica si ma gandesc cate noi formatii am vazut, de-ale noastre, care in general (nu suta la suta, uneori doar unu la suta), “faceau”, neaparat, ceva pe scena, ceva pentru ceilalti. Se prezentau, isi vedeau de spectacol. Nu-i nimic condamnabil in asta. Rock-ul in concert inseamna si spectacol, bineinteles. Cu cat mai stralucitor, cu atat mai plin de elemnte scenografice, de costume de scena, cu atat mai bine, mai aproape de teatrul rock, la urma-urmei, acesta fiind cel mai legat de un domeniu al artei de care ma ocup mai mult. Dar ganditi-va bine la ceea ce va spun acum. Sunt acele formatii care canta pentru ceilalti, cu acea dorinta ca un om (cu cat mai de calitate, cu atat mai bine) sa-i bata usor pe umeri si sa le spuna: “Da, copii, e bine ceea ce faceti! Asa sa faceti in continuare.” Deci au nevoie de un fel de aprobare din partea altora, din partea unor competente. Ei bine, cum sa nu fi cascat ochii mari atunci cand am vazut patru tineri (tineri, tineri) pe scena carora putin le pasa daca sunt oameni in sala sau nu, daca-i asculta cineva sau nu. Ei nu mai cantau. Ei erau muzica. Tot corpul lor canta, tot corpul lor era intr-o stare de creatie, toata fiinta lor, si sufletul, si mintea, si fiecare celula din trup. Nu mai avea importanta daca ceea ce cantau era coerent sau nu, uneori doar isi trimiteau unii altora sunete. Totul era atat de fascinant pentru mine, ca privitor – pentru ca vedeam lucrul acesta, spre care altii tind, la niste tineri ce in mod sigur nu fac asta cu program, ci asa zace-n ei. Spun a mia oara. Ar fi gresit ca toate formatiile noastre sa arate asa. Rock-ul nu inseamna asta, sau numai asta, cum rock-ul nu inseamna numai spectacol. Rock-ul inseamna toate astea la un loc, in fond asa e si-n viata, unii oameni sunt asa, unii oameni sunt altfel. Dar oamenii acestia asa sunt, si ei se numesc Szabo Zsolt, Molnar Levente, Daniel Petre si Catalin Teodoreanu. Un singur nume: SURVOLAJ.”
Cantecul ploaiei
Hora de baieti
Lasă un Răspuns